Antireclamă. Despre jurnal

Lăsați bloggurile și bloggerii care mimează talentul și citiți ceva ce se anunță mult mai interesant:
http://www.humanitas.ro/humanitas/note-stari-zile

De unde am aflat de această carte? Nu mai țin minte dacă la ultimul congres de hermeneutică, la dineul organizat de Academia Română sau când făceam ordine în debara. Hmmm, cred totuşi că este vorba de ultima variantă. Aşadar, deschid radioul în mijlocul unei emisiuni pe RRC care difuza înregistrarea unei conferinţe de presă, conferință ce aveam să aflu mai târziu că a fost organizată cu ocazia lansării la editura Humanitas a cărţii domnului Andrei Pleşu, Note, stări, zile (1968-2009). Îl deschid şi după cinci minute devin frustrat că nu pot lega ideile aşa cum o fac domnul Pleşu şi domnul Liiceanu, că aparatul meu lingvistic este descris foarte fidel în bancul în care inginerii sunt comparaţi cu specia canină. Însă, aşa cum a reieşit şi din discuţiile purtate în cadrul conferinţei de presă cât şi din descrierea de pe situl Humanitas, cartea de mai sus s-ar putea să ajute în acest sens.

Dar, mă rog, nu neapărat despre carte doream să mă exprim cu privirea mea inteligentă. Nenorocitul de domnul Pleşu, cu toată stima pe care i-o port, a vorbit exact despre ceea ce aveam de gând să fie subiectul post-ului meu de azi: autenticitatea jurnalului.... doar că dumnealui a făcut-o precum un intelectual autentic. Pe scurt, în marea majoritate a cazurilor - chiar dacă scopul "declarat" al autorului de jurnal este pur introspectiv, reflexiv, în orice caz, orientat spre interior - una din dorinţele, speranţele, aşteptările ascunze ale celui care scrie astfel de însemnări este aceea ca "jurnalul meu" să fie descoperit la un moment dat de către cineva care l-ar considera valoros şi demn de a fi publicat, sau măcar de vreun nepot care ar vedea ce om deosebit sau ce om interesant sau măcinat de probleme existenţiale a fost bunicul sau bunica. Am avut câteva tentative de jurnal, pe suport de hârtie, pe carneţele mari, mici, cu foi veline sau dictando, care au costat câțiva lei sau exagerat de mult, sau pe suport electronic dar de fiecare dată când am recitit acele texte mi-am dat seama cât de fals sună și mi s-a lehămețit, ca s-o spun pe'a dreaptă. Însemnările tindeau să fie mai îngrijite decât îmi permitea vocabularul, mai pretențioase decât o recomandau lecturile mele. Mă simțeam de parcă aș fi mers într-un restaurant dichisit, plin de oameni stilați, și mi-am comandat un meniu pe care apoi am constatat că nu știu să-l consum. Așa că am cerut nota și-am plecat grăbit cu justificarea cea mai facilă "nu am timp".

Dar să nu disper: citesc și eu cartea și poate devin un intelectual pe bune :-) Ș-atunci vă rup pă toți, mâca-v-aș!

De ce nu îmi place anonimatul

Deşi nu mă pot mândri cu titlul de internaut, am mai văzut forumuri asociate unor ziare care au şi variantă on-line sau post-urile generate de un film pe Youtube. Unele conțineau polemici mai mult sau mai puțin argumentate, mai mult sau mai puțin caracterizate prin respect față de cei din jur. Uneori am fost tentat să comentez şi eu. Şi totuşi, cu câteva excepţii pe site-uri cu caracter tehnic, nu am făcut-o.
De ce?
Pentru că nu îmi place anonimatul și până acum nu am găsit ocazia în care să merite să-mi expun numele pe net. Pentru că am considerat că o părere, atunci când iese la suprafață într-o polemică, ori este asumată ori mai bine e lăsată baltă. Asta nu înseamnă că o idee enunțată sub protecția anonimatului, așa cum a trebuit să-i dau dreptate unui coleg prietenos, nu poate fi valoroasă. Ba da, dar eu vreau să știu numele celui care a enunțat-o, vreau să am impresia că acel om mi-ar spune același lucru și dacă ar fi în fața mea. Altfel totul rămâne virtual și pute a fals. La fel ca și blogul ăsta.

Zero tăiat în patru

După cum îi spune şi numele: blog da' nul.